un blog… o salată

Era o zi de primăvară însorită, somnoroasă, şi… de scoală. Începusem orele de la opt şi deja trecuseră trei dintre ele. Urma ora de filosofie. Se încheie pauza, clopoţelul zumzăie teribil, şi de trei ori, în asa fel încat, dacă ai ghinionul şi stai prin preajma lui, să fii sigur ca n-ai să mai auzi nimic toată ziua. Clasa era liniştită (ciudat de ~). Intră doamna profesoara şi începem să înflorim cu toţii, fiecare ducând mâinile sugestiv… unii la gură, alţii pe pix, alţii pe ghiozdane – păreau suspecţi, ai fi zis că au ceva de ascuns pe acolo. Doamna intră, aranjează catedra, îşi lasă instrumentele „de tortură”, şi merge către tablă ca să scrie următorul titlu: „Sensul vieţii”. Încep să se audă şuşoteli indescifrabile, crescânde care ajung într-un final la stadiul de strigăte. Dna încearcă să ne potolească, conştientă că nu o să reusească, date fiind antecedentele noastre de tip acustic ce nu se pot măsura decât cu numere mari sub formă de decibeli. Zadarnic efortul de a începe o discuţie despre un astfel de subiect, profund, care, de altfel, ocupă mintea oricui la vârsta adolescenţei. Timpul trece, nu ne mobilizăm, şi vâslind prin valurile fonice ne dăm cu toţii seama că s-a sfârşit ora. Iaraşi sună clopoţelul. Iar e pauză. Doamna pleacă. Pe tablă rămân cuvintele: „sensul vieţii”. Atat! Restul e şters. Restul, nu este.