un blog… o salată

Sensul vieţii, o coborâre din înalt spre un zbucium de cădere. Interogaţie de început, aducătoare de sfârșit. O seducere a voluptăţii morţii și infinitului, spre rememorarea unui gust amar dintr-un plan necunoscut, o cămăruţă obscură, superfluă, zicem noi, dar cu sens pentru Creator. Nu există sensul vieţii fără Creatorul ei, fericire absolută fără adevăr. Petre Ţuţea: „acum, mai la bătrînete, pot să spun că fără Dumnezeu și fără nemurire nu există adevăr”. „Suveran faţă de natură, supus Divinităţii, nemuritor și liber prin depășirea extramundană a condiţiei sale – acesta este omul creștin” – mântuit de la agonia neantului, noaptea necunoașterii și adus la limanul credinţei. O credinţă neanalizabilă, nedemonstrabilă. Doar credinţa, cum e ea autentic descrisă în epistola către Evrei, cap. 11.

Sola fide!