un blog… o salată

De când e lumea, există în fiecare zi câte o dimineaţă, un prânz și o seară, toate petrecându-se în aceeași ordine, zi de zi, cu sau fără acceptul lui homo sapiens, fie că-i place, fie că nu. Cel mai bun mod de a degusta aceste stări de agregare ale zilei este privitul pe fereastră. Sacru în esenţa lui, hedonist prin scopul pe care-l evocă și static fizicește, însă psihologic-dinamic, fenomenul în cauză aduce în conștienţă imaginea neantului, denumit în alte forme vid sau, mai bine, nimic. Ce am vrut să spun este că atunci când privesc ziua pe fereastră, ceea ce văd descrie loial ce simt în sufletul meu. În faţă, dreapta și stânga se află blocuri de apartamente așezate sugestiv spate în spate, fiecare cu zeci de pătrăţele ca în tetris numite ferestre care îmi aduc aminte de simetria alb-negru pe care a impus-o comunismul în ţărișoara mea. Câinii care se aleargă precum niște căprioare zburdalnice și schelălăie timid aduc puţin dinamism peisajului monoton și desuet. Mai trec din când în când oameni călcând cu pași fără grabă, iar unii vin și își plimbă calm animalele de companie cu care deseori comunică imperativ adresându-le afirmaţii de genul: „vin’ aici!”, „dă-i drumu’!” sau „lasă-l în pace!”. Câteva mașini parcate parcă de o tornadă provocată artificial de grupări teroriste împlinesc cromatica zonală nu prea bogată alături de vegetaţia neregulamentară cu boscheţi și câţiva copăcei îngrădiţi de garduri metalice aranjate ca de un cutremur de 7,2 grade (nu celsius!) pe scara richter. Dimineaţa, în liniște, se poate auzi vocea trenului strigând de departe, iar privind în zare spre zona sudică, observ resemnat fumul provocat de tusea combinatului siderurgic care fumează „furnal” cu nesaţ sustrăgând puritatea atmosferică ca un hoţ de tablă din uzine. Bucăţi de polistiren lipite de blocuri cu pretenţii de izolaţie termică calcă în picioare orice principiu estetic pe care l-ar fi putut avea proiectantul unor astfel de clădiri triste și, când plouă, înlăcrimate.

Oricât de dezolant ar putea părea, acest peisaj este parte din mine și din sfera existenţei mele. După ce bag capul înapoi în casă, realizez din nou cine sunt și gândesc optimist că dincolo de trei blocuri aride, există ceva mai mult. Ceva mai bine…

Îi vezi pe stradă adunaţi grupuleţe de câte trei – patru. Vorbesc cu atâta fervoare – discursurile lui Hitler erau bancuri pe lângă… . Gesticulează frenetic în timp ce comunică printr-un limbaj cabalistic, inaccesibil neiniţiaţilor. De obicei, vorbesc câte doi odată, sau trei, după caz, folosind exclamaţii tulburatoare de tipul „Headshot!” sau „I-am killerit pe toţi! Unu’ n-a scăpat!”. Au loc momente de aparentă luciditate când se consfătuiesc cu un aer ezoteric şi văzându-i, iţi dai seama că e un moment important: „Frate, ţi-am spus că nu e avantajos să-ţi faci desolator pe sniper!”. Alteori, ca din senin, încep să râdă robotic după un moment de concentrare spontană: „De ce warriori nu iţi pun niciodată prin enchant intelect pe arme? Raspuns: „Pentru că nu doresc ca armele să fie mai deştepte ca ei.” Rămâi stupefiat şi iţi aminteşti de copilaria ta, cum tu te jucai cu maşinuţe şi, după caz, păpuşi din plastic.

Da, generaţiei noastre îi lipsesc multe. Anul trecut, prin Iulie, un britanic la numai 20 de ani a murit după 12 ore de jucat non-stop. Şi preamărim tehnologia! Altul, român de vreo 15 ani şi-a ucis partenerul de joc, şi după, s-a dus… unde? Într-un internet cafe, desigur! Am uitat ce ne făcea umani. Lumea s-a „robotizat”. Petrecem ore în şir la TV sau la calculator înghiţind pământ cu o placere consumatoare de suflete. Cineva zicea că omul este ceea ce îi place să contemple cel mai mult. În realitate, nu „eşti ceea ce mănânci”, dar în sens spiritual, se aplică. Specia gamerilor nu este pierdută.