Rugă nemernică

Nu mă-nvaţa să fug, Părinte,
De răni, de lacrimi de catran.
Ele dau freamăt mai fierbinte
Acestui sânge pământean.

Nu fi nici paşilor mei paznic,
Nici de năpârci nu mă păzi.
Numai veninul lor năpraznic
Mă limpezeşte zi de zi.

Şi nu-mi trimite nici heruvii
Să-mi deie zborul lor înalt,
Când sunt făcut să fierb în fluvii
De cruntă lavă şi asfalt.

Doar om mă vreau, răsfiert în smoală,
În uragane şi-n căderi,
Mai bun prin plânsul ce mă spală
Şi tot mai om prin sfâşieri.

Să nu-mi pui aripa de înger,
Ci lasă-mi chipul meu de lut,
Să iert, să cânt, să gem, să sânger,
În dorul raiului pierdut.

Radu Gyr

Fugit irreparabile tempus

De la persoană la persoană
şi de la om la altul, om.
De la femeie – domnişoară,
de la băiat la mare domn.

De la căderi la biruinţă,
de la zenit pân’ la nadir
şi de la viaţă-n nefiinţă.
De la botez… la cimitir.

De la mulţi ani – condoleanţe…
De la salut… la revedere.
De la alb-negru, la nuanţe.
Din dărnicie la… a cere.

De la sărac la om bogat,
de la nebun la înţelept,
din câştigat, să fi ratat
şi de la strâmb, să fie drept.

De la furtună la tăcere.
De la minciună, adevăr
şi de la cerul fără stele…
o ploaie lină pentru măr.

Din bucurie, la tristeţe,
de la văzut la nevăzut,
de la naiv la vetusteţe.
Sau din pământ… un chip de lut.

Doar de la viaţă pân’ la moarte
mereu decizii vom lua,
iar la un loc, acestea toate
profund, compun fiinţa ta.

Şi toate astea, bune, rele,
în înălţimi sau adâncimi
te vor atrage după ele
în a lor bucurii, sau chin.

Ascultă, priveşte şi taci

Să spui nimic, sau să nu ştii,
să nu-nţelegi, să nu pricepi…
Să taci atunci! Ca să devii
din ce în ce mai înţelept.

Mai înţelept e ca să taci;
s-observi, deschide ochii bine
ca să înveţi ce-i drept să faci,
să te cunoşti întreg, pe tine.

De spui prea multe, eşti sărac,
de nu priveşti, nu-nveţi nimic
şi de nu taci, îţi pun capac,
Şi-apoi de tine mă dezic.
Ascultă, Priveşte şi Taci, vreau să zic! ®

Părinţi sedentari

Dani stă liniştit în camera lui jucându-se pe calculator. Părinţii lui, în sufragerie, tolăniţi pe canapea, schimbă canale…
Mama (strigăt scurt): – Dani!
Dani (confuz): Da, mamă!
Mama (apatic): Dani, puiule!
Dani (semi-enervat): DA!
Mama (în lehamite): Dani!
Dani (surescitat): DA, mamă, aud, ce vrei?!

Trec câteva secunde de linişte. Dani cu căştile scoase, stă în aşteptare. Mama lui, neschimbată.

Mama: Dani, n-auzi?!
Dani (iritat peste masură, sare din scaun şi străbate prima jumatate a holului): Ce vrei mamă, nu vezi că mă joc?!
Mama (calmă): Dani, vino puţin aici, te rog.
Dani (da ochii peste cap, şi intră în cameră, expectativ): Spune-mi odată, ce tot vrei?
Mama (îl priveste tâmp): Dani, dă-mi şi mie paharul cu apă de pe birou (arată cu degetul)… e chiar acolo.

„Gheimări”

Îi vezi pe stradă adunaţi grupuleţe de câte trei – patru. Vorbesc cu atâta fervoare – discursurile lui Hitler erau bancuri pe lângă… . Gesticulează frenetic în timp ce comunică printr-un limbaj cabalistic, inaccesibil neiniţiaţilor. De obicei, vorbesc câte doi odată, sau trei, după caz, folosind exclamaţii tulburatoare de tipul „Headshot!” sau „I-am killerit pe toţi! Unu’ n-a scăpat!”. Au loc momente de aparentă luciditate când se consfătuiesc cu un aer ezoteric şi văzându-i, iţi dai seama că e un moment important: „Frate, ţi-am spus că nu e avantajos să-ţi faci desolator pe sniper!”. Alteori, ca din senin, încep să râdă robotic după un moment de concentrare spontană: „De ce warriori nu iţi pun niciodată prin enchant intelect pe arme? Raspuns: „Pentru că nu doresc ca armele să fie mai deştepte ca ei.” Rămâi stupefiat şi iţi aminteşti de copilaria ta, cum tu te jucai cu maşinuţe şi, după caz, păpuşi din plastic.

Da, generaţiei noastre îi lipsesc multe. Anul trecut, prin Iulie, un britanic la numai 20 de ani a murit după 12 ore de jucat non-stop. Şi preamărim tehnologia! Altul, român de vreo 15 ani şi-a ucis partenerul de joc, şi după, s-a dus… unde? Într-un internet cafe, desigur! Am uitat ce ne făcea umani. Lumea s-a „robotizat”. Petrecem ore în şir la TV sau la calculator înghiţind pământ cu o placere consumatoare de suflete. Cineva zicea că omul este ceea ce îi place să contemple cel mai mult. În realitate, nu „eşti ceea ce mănânci”, dar în sens spiritual, se aplică. Specia gamerilor nu este pierdută.

Sensul vieţii (I)

Era o zi de primăvară însorită, somnoroasă, şi… de scoală. Începusem orele de la opt şi deja trecuseră trei dintre ele. Urma ora de filosofie. Se încheie pauza, clopoţelul zumzăie teribil, şi de trei ori, în asa fel încat, dacă ai ghinionul şi stai prin preajma lui, să fii sigur ca n-ai să mai auzi nimic toată ziua. Clasa era liniştită (ciudat de ~). Intră doamna profesoara şi începem să înflorim cu toţii, fiecare ducând mâinile sugestiv… unii la gură, alţii pe pix, alţii pe ghiozdane – păreau suspecţi, ai fi zis că au ceva de ascuns pe acolo. Doamna intră, aranjează catedra, îşi lasă instrumentele „de tortură”, şi merge către tablă ca să scrie următorul titlu: „Sensul vieţii”. Încep să se audă şuşoteli indescifrabile, crescânde care ajung într-un final la stadiul de strigăte. Dna încearcă să ne potolească, conştientă că nu o să reusească, date fiind antecedentele noastre de tip acustic ce nu se pot măsura decât cu numere mari sub formă de decibeli. Zadarnic efortul de a începe o discuţie despre un astfel de subiect, profund, care, de altfel, ocupă mintea oricui la vârsta adolescenţei. Timpul trece, nu ne mobilizăm, şi vâslind prin valurile fonice ne dăm cu toţii seama că s-a sfârşit ora. Iaraşi sună clopoţelul. Iar e pauză. Doamna pleacă. Pe tablă rămân cuvintele: „sensul vieţii”. Atat! Restul e şters. Restul, nu este.

Echivoc

Echivoc, conform DEX înseamnă „care se poate interpreta în mai multe feluri, cu două înțelesuri; neclar, confuz, ambiguu. ♦ Suspect, îndoielnic. ♦ (Substantivat, n.) Expresie, atitudine, situație ambiguă.” Trăind, ne multumim cel mai adesea cu răspunsuri parţiale care nu se pot descrie în niciun fel în lipsa prefixului „cvasi”. Când descriem ce vedem, fiecare are ceva de zis care se va năpusti (mai mult sau mai puţin) asupra punctului de vedere al vecinului cu care discută. Echivoc sunt eu, echivoc eşti tu, echivocă e mama… frustrant lucru e să cauţi adevărul în lada cu paradoxuri. Sau să te afirmi adevărat afişându-te cu povestioare din desaga cu ambiguităţi. Toată lumea are dreptate… şi totuşi nu. Nici „sinteticul a priori” al lui Kant nu ajută mult. Eu spun ceva, tu înţelegi ceva, eu zic un lucru, tu interpretezi două. În astfel de situaţii trebuie să rămânem calmi, pentru că ştim deja, au căutat filosofii pentru noi, în ce priveşte echivocul, şanse de ieşire nu există. Aşadar, ce rost are să te descalmezi. Ia o gură de aer proaspăt şi spune…

mulţumesc!

Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe